În primul rând, termenul de weaning desemnează trecerea graduală de la alimentarea exclusivă cu lapte a bebeluşului (fie că vorbim de lapte matern sau lapte praf) la solide. Trebuie însă înţeles că weaning nu înseamnă înţărcare, ci pur şi simplu tranziţie. Având în vedere confuzia această, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (WHO) evită să folosească termenul în documentul cu recomandările privind alimentaţia sugarilor şi preferă utilizarea unor termeni precum "introducerea alimentelor complementare". Această trecere durează cel puţin 6 luni însă, mai ales în cazul bebeluşilor alăptaţi, această poate dura şi câţiva ani. De exemplu, WHO recomandă alăptarea copiilor în cel puţin primii doi ani de viaţă.
Aşadar, baby-led weaning înseamnă că bebeluşul este cel care dictează felul în care începe diversificarea şi nu părinţii, iar în limba română termenul a fost tradus prin "autodiversificare".
Primele solide introduse nu au menirea de a înlocui mesele de lăptic ci de a le completa. În felul acesta, încetul cu încetul, hrană bebeluşului devine mai variată. În majoritatea familiilor, această tranziţie către solide este dictată de către părinţi; ei sunt cei care hotărăsc cât, când şi ce anume mănâncă bebeluşii; sunt urmate de obicei scheme rigide, dictate de către pediatri care de multe ori din păcate nu sunt familiarizaţi cu ultimele cercetări în domeniul nutriţiei; iar pe internet recomandările se bat cap în cap. Autodiversificarea vine cu o abordare diferită: bebeluşului i se acordă încredere şi i se îngăduie că el să fie cel care controlează întregul proces de weaning, lăsându-l să îşi folosească instinctul şi abilităţile motrice de la început la final. Copilul hotărăşte când trebuie început acest proces (practic îi arată părintelui când este pregătit), el este lăsat să aleagă ceea ce mănâncă şi mai ales cât anume.
